Dar ce frumoasă despărțire într-un oraș sentimental
Cu străzile lucind în ploaie ca pielea neagră-a unui cal,
Pe care-l călăream odată, viteaz ca fiul de-împărat,
Când traversam un pod de piatră, podul de piatră s-a surpat.
Și ce frumoasă despărțire cum tu-ai aprins o lumânare,
Iar pe tavan, spre nemurire, cortegiile treceau călare.
Veneția, spuneai, Florența, se auzea cum trece-un tren
Și între noi era absența... și o nocturnă de Chopin.
Și ce frumoasă despărțire îmi amintesc, iubito, cum
Îți creșteau zorii din pupile iar barba mea era de scrum.
Târziu pe scară palid mire, ți-am dat sărutul ideal
Și ce frumoasă despărțire... ca un sfârșit de festival,
Când se retrag poeții-n sine și Panteonul e tabu
Dar ce frumoasă despărțire era dacă-ai fi fost și tu!