Dar ce frumoasă despărţire într-un oraş sentimental
Cu străzile lucind în ploaie ca pielea neagră-a unui cal,
Pe care-l călăream odată, viteaz ca fiul de-împărat,
Când traversam un pod de piatră, podul de piatră s-a surpat.
Şi ce frumoasă despărţire cum tu-ai aprins o lumânare,
Iar pe tavan, spre nemurire, cortegiile treceau călare.
Veneţia, spuneai, Florenţa, se auzea cum trece-un tren
Şi între noi era absenţa... şi o nocturnă de Chopin.
Şi ce frumoasă despărţire îmi amintesc, iubito, cum
Îţi creşteau zorii din pupile iar barba mea era de scrum.
Târziu pe scară palid mire, ţi-am dat sărutul ideal
Şi ce frumoasă despărţire... ca un sfârşit de festival,
Când se retrag poeţii-n sine şi Panteonul e tabu
Dar ce frumoasă despărţire era dacă-ai fi fost şi tu!