Cu mâna stângă ți-am întors spre mine chipul,
Sub cortul adormiților gutui
Și de-aș putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
Văzduhul serii mi-ar părea căprui.
Mi s-ar părea că deslușesc, prin crenge,
Zvelți vânători, în arcuiții lei,
Din goana calului, cum își subție arcul.
O, tinde-ți mâna stângă către ei.
Și stinge tu conturul lor de lemn subțire
Pe care ramurile l-au aprins,
Suind sub lună-n seve caii repezi
Ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.
Eu te privesc în ochi și-n jor se șterg copacii,
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... și ai putea, uitând, să ne strivești în gene
Dar chipul ți-l întorn, pe brațul stâng.