Pe cine și câte cărări las în urmă nu-mi pasă,
Trec singur prin lume deși câteodată m-apasa,
Sunt vesel chiar dacă știu bine că drumul se înfundă,
Voi merge spre zare și n-are decât să se ascundă.
Cânt fără să-mi pese ca e cineva să m-asculte
Îmi place doar toamna, când umblu prin frunzele multe
Visez o iubire cum n-a fost și nu e
Deși tot mai rece și singur cărarea mă suie.
Din cărți nu rămân cu nimic, nu mă-învață
Decât frumusețea pădurilor câte-o povață,
Mi-e sufletul pajiște, inima luncă și vie,
Tristețile toate din lume mi-s scumpe, să vie.
Cânt fără să-mi pese ca e cineva să m-asculte
Îmi place doar toamna, când umblu prin frunzele multe
Visez o iubire cum n-a fost și nu e
Deși tot mai rece și singur cărarea mă suie.
Când beau din întinderi și gust din încinse izvoare,
Nimic nu mă îmbată mai mult decât umeda zare.
De oameni mi-e drag când departe de ei știu că unde
Și unde o mână învinsă de febră se-ascunde.
Cânt fără să-mi pese ca e cineva să m-asculte
Îmi place doar toamna, când umblu prin frunzele multe
Visez o iubire cum n-a fost și nu e
Deși tot mai rece și singur cărarea mă suie.
Dar nu-i nici lumină și nu-i nici durere pe-aproape,
De aceea m-așez lângă țărmul cu vise și ape,
De aceea pe cine și câte cărări las în urmă nu-mi pasă
Și-mi fac numai mie și numai cu florile casă.
Cânt fără să-mi pese ca e cineva să m-asculte
Îmi place doar toamna, când umblu prin frunzele multe
Visez o iubire cum n-a fost și nu e
Deși tot mai rece și singur cărarea mă suie.