Eu care voiam într-una alt şi alt decor,
Eu care spuneam prea lesne şi oricui "mi-e dor,"
Abia când a plecat plângând şi n-a mai fost a mea,
M-am îndrăgostit numai de ea.
Eu care veneam acasă c-un surâs formal,
Monoton spunând acelaşi monolog banal,
A plecat, mi-am zis: sunt liber, dar n-a fost aşa,
O iubeam numai pe ea.
Simt ca fără ea nu pot respira,
Casa e pustie fără ea.
În ce-aş putea eu să mai cred acum,
Aş da orice s-o mai întorc din drum.
Am zărit-o pe o stradă pentr-o clipă doar,
Să-i vorbesc şi să m-apropii era în zadar,
Ea care m-aştepta plângând când eu uitam să vin
Mă privea acum ca pe-un străin.
A trecut atâta vreme de când a plecat,
Dar abia acum mi-e dragă cu adevărat,
Abia acum când locuieşte doar la mine-n gând,
O iubesc mai mult decât oricând.
Simt ca fără ea nu pot respira,
Casa e pustie fără ea.
În ce-aş putea eu să mai cred acum,
Aş da orice s-o mai întorc din drum.
Eu care voiam într-una alt şi alt decor,
Eu care spuneam prea lesne şi oricui "mi-e dor,"
Abia când a plecat plângând şi n-a mai fost a mea,
M-am îndrăgostit numai de ea.