N-ai vrea să vezi pădurea cum freamătă şi nici
N-ai vrea s-aducem câmpul cu-n braţ de flori aici,
Să nu mai stăm zadarnic tristeţe lângă geam
Când ne-ar fi drag sub cerul adânc ca un ocean.
Şi-n loc să fim pe câmpul adevăraţi străini,
Dac-am deschide toate ferestrele puţin
Noi am putea, iubito, văzând copacii, ştii
Că nimeni nu se-ntreabă de ce răsar aci.
Şi-am învăţat pe nume atât de multe flori,
Că am rămâne-n urmă cu mii de cărţi datori
Şi ne-am simţi de-odată cuminecaţi şi goi,
Mai mult nu ne-am întoarce privirile-napoi.
Sau am putea să facem cu degetele drum
Când am avea atâtea de învăţat acum
Şi-am fi-nţeles ce-i câmpul întins şi neumblat,
În loc să stăm la geamuri cu mâinile sub cap.
N-ai vrea să ştim, iubito, şi noi de câte ori
Pe unde trec poeţii răsar în urmă flori,
N-ai vrea să vezi pădurea cum freamătă şi nici
N-ai vrea s-aducem câmpul cu-n braţ de flori aici.