N-ai vrea să vezi pădurea cum freamătă și nici
N-ai vrea s-aducem câmpul cu-n braț de flori aici,
Să nu mai stăm zadarnic tristețe lângă geam
Când ne-ar fi drag sub cerul adânc ca un ocean.
Și-n loc să fim pe câmpul adevărați străini,
Dac-am deschide toate ferestrele puțin
Noi am putea, iubito, văzând copacii, știi
Că nimeni nu se-ntreabă de ce răsar aci.
Și-am învățat pe nume atât de multe flori,
Că am rămâne-n urmă cu mii de cărți datori
Și ne-am simți de-odată cuminecați și goi,
Mai mult nu ne-am întoarce privirile-napoi.
Sau am putea să facem cu degetele drum
Când am avea atâtea de învățat acum
Și-am fi-nțeles ce-i câmpul întins și neumblat,
În loc să stăm la geamuri cu mâinile sub cap.
N-ai vrea să știm, iubito, și noi de câte ori
Pe unde trec poeții răsar în urmă flori,
N-ai vrea să vezi pădurea cum freamătă și nici
N-ai vrea s-aducem câmpul cu-n braț de flori aici.